Terapie
Dacă te simți ca pietricica sâcâitoare din talpa pantofului,
Ca o jumătate de unghie ruptă care atârnă,
Ca un spermatozoid care a trecut prin prezervativ,
Ca o gaură în umbrelă,
Ca o bucată de dop de plută în paharul cu vin,
Ca guma de mestecat din părul proaspăt spălat,
Ca pielița aia mică pe care vrei s-o rupi și îți jupoi toată buza,
Ca hohotul de râs isteric la o înmormântare,
Ca ușa care se deschide când te masturbezi,
Ca un aurolac la întâlnirea cu colegii de liceu după 10 ani de la absolvire,
Ca spanacul între dinți la discursul pentru primirea premiului Nobel,
Ca un scuipat între paginile unui ghid de bune maniere,
Ca un muc de țigară aprins într-o benzinărie din Irak,
Ca premiul surpriză din punga de chipsuri în care-ți rupi dinții,
Ca palma veselă pe spatele celui mai bun prieten care tocmai duce sticla la gură,
Dacă te-ai săturat să te simți ca așchia care deșiră ciorapii noi ai colegei de bancă,
Piaptănă-te, bărbierește-te dacă e cazul,
Lustruiește-ți pantofii,
Deschide televizorul,
Ia-ți un job,
Ieși afară, salută pe toată lumea,
Vorbește despre vreme,
Poartă ce e la modă,
Cere un foc,
Fă o glumă proastă,
Cere-ți scuze,
Joacă un joc pe telefon,
Întreabă vecinii când se plătește întreținerea,
Fă-ți abonament pe toate liniile de autobuz,
Când te întreabă oamenii „ce faci?”
Răspunde întotdeauna „bine”.
Ce n’est pas la vie, connard!
M-am gândit bine și mi-am dat seama că mi s-ar părea de bun simț ca cineva care tocmai a spus un clișeu stând la o masă cu prietenii să-și ceară scuze și apoi să tacă din gură cel puțin 10 minute la rând. Mi se pare natural să-ți vină rău când auzi un clișeu. Sunt mult mai ușor de suportat bășinile și râgâitul. După ce ai râgâit nu consider că e nevoie să-ți ceri scuze, dar după un clișeu da.
De exemplu, dacă m-am despărțit de iubit și primul lucru pe care mi-l spui e că “are balta pește”, trebuie să-ți cârpești o palmă peste gură și să-ți ceri scuze imediat, om-mediocru-care-ai-crezut-că-trebuie-neapărat-să-spui-ceva-dar-ai-fost-lipsit-de-inspirație-așa-că-ai-zis-primul-lucru-care-ți-a-venit-în-minte. Clișeul e primul lucru care-ți vine în minte nu pentru că ești deștept, dobitocuțule, ci pentru că l-ai auzit și tu la rândul tău, de atâtea ori, încât ți s-a impregnat între circumvoluțiuni. Iese singur de acolo, fără să fie nevoie să-l chemi gândind.
Sau, dacă îți spun că weekendul ăsta nu am chef să ies în club și că aș prefera să ies undeva în natură, asta nu înseamnă că “am îmbătrânit”, om-egoist-care-vrea-neapărat-să-iasă-în-club-și-se-enervează-că-nu-are-cu-cine, ci înseamnă fix că de data asta nu am chef să-mi petrec noaptea de sâmbătă borând cu jet pe peretele unei toalete publice, ci că aș prefera să stau într-un hamac, să citesc o carte și să fumez un joint, mulțumesc frumos.
N-am chef să-mi pierd câte 10 de secunde din viață ascultându-te cum spui “așa-i românul”, “așa-s femeile”, “așa-i în fotbal” cu o privire mândră pe fața aia de bou, ca și cum ai găsit exact replica potrivită pentru situația în care, din păcate, mă aflu împreună cu tine. Iar dacă îți atrag atenția că tocmai ai spus un clișeu penibil, nu-mi spune că glumeai. Fie că e sub formă de glumă sau nu, un clișeu e tot un clișeu. Clișeele oricum s-au născut ca o formă de umor. La procariote.
Și mai mult decât un clișeu mă enervează hohotele de râs ale celor din jur după ce l-ai spus. Clișeul e ca zgomotul unei bășini zdravene pe care îl poți suporta, dar evident că nu te ajută la nimic dacă ceri părerea cuiva și respectivul trage o bășină în loc de răspuns. Dar râsetele care îl urmează sunt ca mirosul puturos care ți se insinuează în nări la câteva secunde după zgomot.
E mult mai bine oricând să taci decât să spui un clișeu. Dacă s-ar aplica regula asta, s-ar așterne, în sfârșit, o minunată liniște în lume. Știu că vă e greu să tăceți pentru că tocmai voi ăștia care vă exprimați doar prin clișee sunteți cei mai guralivi, dar vorba voastră, c’est la vie.
Cum să jignești cât mai eficient
Când vrem să jignim un om cât mai eficient, trebuie să știm câte ceva despre viața lui. În mare, ce preocupări are, care îi sunt slăbiciunile. Nu e bine să inițiem o acțiune de jignire la nervi, pentru că va fi una nereușită.
Prin urmare, ne folosim de informațiile cunoscute. Dacă omul este actor și a spus o minciună, putem folosi replica: „Doar nu s-a făcut actor degeaba. Ar putea lua Oscar pentru minciună și ipocrizie!”
Dacă omul se întâmplă a fi muzician, putem spune, de exemplu: „Nici nu-i de mirare că se poartă așa, boului îi cântă o muzicuță în creier!”
Dacă persoana pe care vrem să o jignim are un nume de familie amuzant, să zicem, Prostire sau Înceteanu, iar el tocmai a luat o decizie nefericită sau a dat o replică neinspirată, putem zice, pe un ton de cunoscător, pufnind cu un ușor dispreț: „Eh, nu degeaba îl cheamă Prostire!”
Ne ajută foarte mult dacă inamicul nostru care trebuie jignit a făcut mai multe facultăți. Atunci îi putem da următoarea replică, însoțită de un rânjet: ‚Ai trecut prin facultățile alea ca gâsca prin apă! Ia du-te cu diplomele în brațe la un test de inteligență, să vedem dacă te ajută să-l treci!”
În cazul în care persoana pe care vrem să o insultăm este de sex feminin, situația se rezolvă simplu, folosind expresia “creier de găină”. Dacă este și însărcinată, ne putem lega de acest detaliu. Dar folosind un termen ceva mai înjositor. Vă recomand să încercați „borțoasă” sau „cu burta la gură”. Ex: „Acum că ești borțoasă, poți spune că ai și tu un creier, chiar dacă nedezvoltat”. Sau, dacă vrem să jignim felul în care arată, care are o importanță primordială pentru persoanele de sex feminin, spunem: „Mă mir că cineva a vrut să te fută.”
Dacă persoana pe care vrem să o insultăm este de sex masculin, trebuie să-i atacăm organele sexuale, care reprezintă cel mai important lucru pentru aceasta. Putem insinua că adversarul nostru nu are testicule sau că are un organ sexual de dimensiuni foarte mici în orice situație, dar mai ales dacă acesta a refuzat să îndeplinească o provocare de orice fel. De exemplu, să treacă autostrada aglomerată în fugă.
În situația în care vrem să jignim un medic, putem profita de faptul că acesta a avut un eșec personal pentru a-i spune: „Nu vezi că nu te poți salva pe tine? Cum vrei să salvezi viețile altora?!?”
Dacă adversarul nostru se întâmplă să fie un membru al familiei, îi putem da oricând replica „mi-e rușine că avem același nume” sau, dacă este vorba de copilul dumneavoastră, „dacă știam că o să te nasc pe tine, nu făceam sex niciodată!”
Dragii mei, urmați cu mare încredere aceste sfaturi pe care vi le dau din toată inima și priviți cum inamicii voștri cad secerați de vorbele voastre grele. Cu puțină atenție și dăruire, cu toții putem învăța chiar AZI să jignim mai eficient!
Related posts:
Ca să se mire proştii
Prima oară când am venit la ei şi le-am văzut pisoii, A. şi C. păreau total dezinteresaţi de ei, deşi erau ai lor. Nu înţelegeam. Noi eram topiţi după ei. Şi-mi aminteam că îi văzusem deseori pe A. şi pe C. mângâind pisica în pat. Doar pisoii erau tot ca o pisică, doar că de o sută de ori mai mică şi mai drăgălaşă. Ce motive ar fi avut să nu îi placă pe ei de o sută de ori mai mult?
Când a venit iarna, am observat că pisica avea voie să intre în casă, dar pisoii nu, pentru că “fac caca “. Pisica torcea între perne, fără niciun fel de remuşcări faţă de propriii ei pui, care tremurau de frig afară. Şi de ce ar fi avut remuşcări, pentru cine să se agite, când mai făcuse un set de mogâldeţe cu ochi aproape identice cu câteva luni înainte? Şi va face alte câteva peste încă nişte luni? Atunci mi-am dat seama. Am înţeles care era trăsătura care diferenţia pisica de pisoi şi o făcea mai apreciată: constanţa. Era mereu acolo, mereu aceeaşi. Puii veneau şi dispăreau. Oricât erau de drăgălaşi şi pufoşi, cu mieunatul lor moale şi dulce, veneau şi plecau. A. şi C. nu mai puteau să le vadă calităţile pe care noi, musafirii ocazionali, le adoram. Pentru ei, pisica era calmă, perfectă. Familiară şi sigură. Exact ce le trebuie. Din păcate, exact ce ne trebuie.
Prefer un om cu scaun la cap, pentru că nu-mi place să stau în picioare
Îi întreb pe Aurel şi pe fratele lui , Cătă, despre bunicii lor. Îmi spun foarte entuziaşti că bunicul din partea lu’ tata e cel mai deştept om din sat, că e singurul om din sat care are o bibliotecă, şi a mai şi citit-o pe deasupra.
- Uau, mă minunez. Şi bunicu’ din partea lu’ mama?
- Bunicul din partea lu’ mama e un beţivan. E tata beţivanilor!
- A-ha! Şi, întreb prefăcându-mă că nu ştiu răspunsul, de care bunic vă place mai tare?
Spre uimirea mea, băieţii stau pe gânduri.
- Ce? Nu ştiţi? Păi cum e bunicul beţivan?
- Ne spune: Hai să bem, băieţi!
- Şi bunicul deştept ce vă spune?
- La muncă!
Eu sunt Domnul Dirigintele tău; să nu ai alți Diriginți în afară de Mine.
În timpul orei de engleză cu vecina de sus, care e în clasa a 5-a, îmi cade privirea pe caietul ei de dirigenție. Îl deschid, curioasă să văd dacă și azi se fac aceleași căcaturi plictisitoare la dirigenție. Surpriza e mai mare decât mă așteptam. Nu există lecții, ci doar reguli. Pagini după pagini de reguli, care sunau cam așa: 1. Nu avem voie să alergăm; 2. Nu avem voie să bem apă de la cișmea; 3. Nu avem voie să atingem castane. Asta e prea de tot. Nu mai rezist și izbucnesc:
- Cum dracu’ n-aveți voie să atingeți castane? DE CE?
Fetița îmi răspunde senină: – Păi s-au jucat niște băieți cu castane și au dat cu ele în peretele din curtea școlii și l-au murdărit. Și s-a enervat diriga pe ei și ne-a zis: “GATA, DE AZI NU MAI AVEȚI VOIE SĂ ATINGEȚI CASTANE !!!”
- Și de alergat chiar nu alergați?
- Ba da, când ne jucăm, dar dacă ne vede diriga, strigă la noi: “REGULA NUMĂRUL 1 !!!”
- Aha…Super. Și de ce n-aveți voie să beți apă de la cișmea? Doar de aia e pusă acolo, ca să nu vă cumpărați apă de la magazin!
- A, păi s-au jucat în vară niște băieți cu apă, au udat rău de tot o fată și a răcit și atunci ne-a zis diriga: ,,GATA, NIMENI NU MAI BEA APĂ DE LA CIȘMEA!”
- Bineînțeles! Mi se pare normal , sigur că da.
Continui să citesc din ce în ce mai amuzată. 4. Nu avem voie să intrăm în alte clase. 5. Nu avem voie să urcăm la etaj.
- Asta de ce?
- Pentru că s-a bătut un coleg cu un băiat dintr-o clasă de la etaj.
- Și voi chiar respectați asta?
- Da, câteodată eu mă apropii de scară și mă fac că pun piciorul pe ea și zic: „Ooo-oh! S-ar putea să urc la etaj! Dacă fac un pas, ating scaaa-raaaa!”
Râdem, glumim, până ajung la regula numărul 10: Nu avem voie să atingem niciun coleg.
- Haide, frate, asta ce mai înseamnă?!
- Păi, știi, regula numărul 4 e că nu avem voie să intrăm în alte clase. Și eu treceam pe lângă ușa altei clase și un coleg de-al meu a vrut să-mi facă o glumă, să mă împingă în clasa aia, ca să încalc regula și să mă certe diriga. Și eu normal că m-am opus cât am putut, dar m-a împins tare și am căzut amândoi înăuntru în clasa aia și ne-am lovit. Ne-a certat diriga super tare și atunci a zis “GATA, NU MAI AVEȚI VOIE SĂ ATINGEȚI NICIUN COLEG, DACĂ NU ȘTIȚI SĂ VĂ PURTAȚI CIVILIZAT!” Eu mai râd, când o iau de mână pe colega mea de bancă: „Oooo-oh! Regula numărul 10!!!”
- …
- A, săptămâna asta nu aveam voie să ieșim din clasă deloc, dar i-am dat un cadou frumos de ziua ei și acum ne dă voie.
Cum să comunici pe internet
Atunci când vorbești pe internet cu cineva și tocmai i-ai zis ceva care te face să pari foarte vulnerabil, cum ar fi mi-e-dor-de-tine sau, mai rău, dintotdeauna-am-sperat-să-mă-placi-și-tu-pe-mine sau am-cumpărat-un-strap-on-și-mă-gândeam-să-ne-jucăm-cu-el-arată-super-e-negru-și-lucios, în momentul ăsta pe partenerul tău de conversație îl strigă cineva din camera cealaltă sau îi sună telefonul sau i-a dat cafeaua în foc și acum trebuie să spele aragazul. Dar tu nu știi asta, tu vezi doar că nu ți se mai răspunde și te gândești frate, am comis-o de data asta băi ce căcat era în capul meu cum am putut să zic asta ce fraier sunt ce idiot iar am picat de prost la dracu cum să fac să pară că am glumit cum să retraaaaaaaaaaaaaaag ce-am ziiiiiiis. Și atunci îți tremură degetele febril: sper că te-ai prins că glumeam și că mă doare fix în cur de tine băi fraere lol hai te-am pupat ne vedem diseară la concert n-am luat băi niciun strap-on, da’ mă gândeam că poate o să iau într-o zi da’ n-aș avea de ce să-l folosesc cu tine probabil m-ar buși râsul NU MI-E DOR DE TINE!!! Omul ăla șterge cafeaua de pe aragaz, îl ceartă tac-su că n-a spălat vasele, a călcat din greșeală în ghiveciul cu flori, s-a tăiat la deget și înjură de toți sfinții și tu te străduiești să îl convingi că nu-ți place de el. El nici n-are idee ce căcat îl așteaptă pe ecranul calculatorului. Se întoarce într-un sfârșit, după ce tu ți-ai frânt mâinile de 30 de ori și găsește asta: de fapt, știi, și mie cred că îmi place de tine mai mult decât credeam. Zâmbește. Parcă nu mai contează așa mult c-a dat cafeaua în foc, că a venit poștașul la ușă și i-a adus amendă de la poliție, c-a spart ghiveciul cu flori. Și apoi: ce e, băi, te-ai speriat? N-ai de ce, pentru că am zis la mișto, să văd ce-o să zici. Văd că ai pus botul, te-ai tras pe cur repede, ai fugit. Stai chill, că nu te-am cerut de nevastă, nu ți-am dat inel. Hai că tre’ să ies acuma, mă întâlnesc cu cineva în oraș. Sign out. Așa se comunică pe internet.
Related posts:
Animal multidimensional, perfect funcțional
E un loc atât de suav și moale și cald
în care te țin,
chiar lângă locul în care îl țin pe el,
chiar lângă locul în care mă țin pe mine.
Un loc unde țin
mecanismele de apărare
complet dezactivate.
Un loc în care mecanismele de apărare
s-au defectat și s-au acoperit încetișor
cu pânze de păianjeni murdare.
Mai am un loc
în care mă țin zăvorâtă
când intențiile mele nu trebuie puse în aplicare.
În locul ăsta vin să mă vizitez,
să plâng la vizetă
și să-mi aduc mâncare.
Apoi mă trezesc în locul în care,
când sunt epuizată,
mă duc la culcare.
O persoană puternic fragmentată
este asemenea unei firme
între ale cărei departamente nu există nicio coordonare.
Analizele de piață ale departamentului de Marketing
zac pe Biroul Consiliului de Administrare,
Departamentul de Producție muncește în virtutea inerției,
muncitorii își iau liber fără a consulta directorul executiv care
stă lungit pe un birou, mort de beat,
cu tâmpla pe lemnul de esență tare.
Mi-au crescut rădăcinile
Toate femeile astea strălucesc
Trebuie să știe ceva ce eu nu știu.
Părul le crește foarte rar pe picioare,
Probabil odată la patru luni.
Pielea e fină oriunde le atingi,
Buzele le sunt întotdeauna moi,
Părul mătăsos le cade în valuri.
Poartă chiloți pe care scrie
Princess
Sau
Love me
Sau
Naughty,
Își vopsesc părul în nuanțe de
Angel blonde
Și
Strawberry dream
Și
Ruby glory,
Aprind lumânări lila parfumate
Pe care scrie
Autumn Mist,
Cu litere ondulate,
Care seamănă cu niște flori.
Râd mult,
Au unghii perfect netede
Care nu le agață ciorapii,
Și merg pe tocuri de 11 centimetri.
De ce se bucură ele așa?
Trebuie să știe ceva ce eu nu știu.
Învață din cărți să gătească divin
Și să facă sex tantric.
Poate în cărțile alea o fi secretul,
Dar n-am putut să le citesc niciodată;
Dacă citesc mai mult de un rând,
Am, așa, o ușoară stare de neliniște,
De tristețe,
De vomă,
Și-mi vine să plâng.
Inexplicabil.
În orice caz, știu ele ceva,
De multe ori a fost cât pe ce să aflu.
Am trecut pe lângă ele
Și le-am auzit chicotind,
Șoptind
“Uite, i se vede dunga de la chiloți”
Dar apoi nu mai auzeam nimic,
Oricât ciuleam urechile,
Și, jur, eram atentă,
Eram numai
Ochi
Și
Urechi.
Trebuie să spună ele ceva după asta,
Mă gândeam,
Ceva care să explice tot,
Dar eu n-aud,
N-aud,
Fir-ar a drrrrrrrracului de surzenie,
Și de neatenție,
Că sunt și cu capu-n nori!
Nu reușesc să prind niciodată esența,
Esența,
Esența,
Așa cum fac
Ele.
Triumful blândeții
“The devil is the driver in this pointless ride.”
Unul dintre cățelușii nou-născuți de lângă bloc a murit. Era singur în tufiș, avea limba roz-deschis ieșită printre dinți și muștele se plimbau pe el. L-am atins, era încă moale și cald. Am ajuns palidă la ora de pian. Profesorul mi-a băgat mâna între picioare. Pe stradă, toate magazinele și restaurantele aveau sigle de prost gust sau scrise greșit: Bety, Pizza Caprricciosa, Second Hand 4 U, Cool Wey, Jonny. “Dacă așa stau lucrurile, nu știu dacă mai vreau să trăiesc,” m-am gândit. Dar am observat că, de fiecare dată când duceam sticla la gură să beau suc, șoferul de taxi încetinea și conducea foarte prudent, ca să nu vărs vreun strop pe mine. Am crezut că mi se pare, și am băut din nou. De fiecare dată încetinea ușor, fără să spună nimic. Buuun. În cazul ăsta, vreau să mai trăiesc.
Cu tine de mână la semaforul din centru, am văzut pe trotuar un pui de vrabie zdrobit. Ca să-mi alungi tulburarea, mi-ai amintit despre selecția naturală, iar eu ți-am zis, ca un adolescent teribilist, că “selecția naturală e un căcat.”
Pentru că sunt convinsă că cei care sunt selectați “natural” să moară sunt cei mai buni. Cei mai buni, pentru că nu se zbat să trăiască neapărat. Simplul fapt că nu se zbat pe viață și pe moarte să trăiască îi face superiori celorlalți. Toată lumea asta e așa cum e pentru că se bazează pe triumful brutalității. Și la orele de biologie ni se predă despre asta.
Între noi fie vorba, cei mai proști, enervanți și nesimțiți oameni pe care i-am cunoscut sunt fani ai selecției naturale. Dacă încep să vorbească despre ea, nu-i mai poți opri. Se bat cu pumnii în piept ca gorilele, ei și-au câștigat dreptul de a trăi. Habar n-au că TOTUL ar fi mai grozav FĂRĂ ei. Muzica. Filmele. Calitatea apei și a aerului. Traficul. Excursiile. Buletinele de știri.
O lume care are ca regulă triumful blândeții. O pot vizualiza. Și vreau să vă spun că mă unge pe creier ca mierea. Mi se scurge printre sinapse ca uleiul de trandafir.
Cu cât te zbați mai tare să supraviețuiești, să simți cum se scurge viața din tine, boule. Cu cât ești mai isteric să-ți fie bine, să simți cum te ia leșinul, prostule. Cu cât dai mai tare din coate să ajungi primul undeva, să ajungi ultimul, caraghiosule. Să cazi în genunchi, idiotule. Și să te poți ridica abia atunci când dai drumul, blegule. Când îți descleștezi dinții. Când nu-ți mai pasă. Atunci să simți că poți zbura și să nu știi ce se-ntâmplă cu tine, fraiere.
