Râdem zgomotos şi urlăm în jurul mesei ca nişte lupi costelivi. Mă bateţi pe spate, felicitându-mă că de data asta am apărut singură. Join the club and fake a smile. Glumele proaste abundă şi ginul mă ajută să le gust. Mă uit spre uşă şi sper că o să apari. Mă uit spre uşă şi sper să nu fii tu.
“Ce mă bucur să te văd. Cât eşti de frumoasă.” Îmi plimb privirea peste pantofii tăi cu toc şi rochia neagră. “Nu prea cred, nu în seara asta.” “Eşti proastă, eşti cea mai frumoasă din lume. Vino la noi la masă.” “Nu cred, nu în starea asta.” “N-ai încredere în mine?” “N-am încredere în mine.”
Îmi întorc privirea de la ea şi, cu ochii în ceaţă, o admir pe punkista asta mică şi nefericită. E îmbrăcată în negru, are brăţări din piele şi părul scurt şi se sărută cu un prost şi mai nefericit. Îşi scutură capul ritmic şi mă văd pe mine în liceu şi îmi vine să râd. “De ce râzi, fraiero? Aşa erai şi tu în liceu!” îmi trânteşti în urechea stângă. “Ştiu, fraiero, de asta râd. De asta râd.”
Pe actorul ăsta cu ochi pierduţi îl tratam de obicei cu milă, dar n-am mai găsit nici un strop de compasiune de data asta. “Nu, nu vreau să beau din berea ta. Vreau să pleci.” Mă întorc spre tine şi-ţi rânjesc: “Dar aşa nu eram în liceu, nu?” “Aşa nu erai niciodată”, îmi spun ochii tăi injectaţi. “Eram proastă. Acum sunt ferici…”, mă înec cu gin. Nu-mi vine să pun mâna la gură, ci să scuip totul în jur. E perfect, ce bine e să vii acasă, să vezi toţi oamenii ăştia cunoscuţi, să ne strângem în braţe, să fredonăm Sex Pistols urlând, să ciocnim pahare care nu se golesc niciodată şi să povestim despre trecut, şi să râdem, ca să ascundem cât suntem de singuri şi trişti. Ne prefacem că suntem veseli, iar punkista frumoasă care se tăvăleşte pe podea, cu rimel pe obraji, se pretinde tristă. Aş vrea să facem schimb, dar nu sunt sigură care variantă e mai rea.
