Skip to content

Decapitarea iubirii

septembrie 14, 2014

Am tot citit despre decapitările făcute de Statul Islamic. Inițial m-am întristat, m-am înfuriat, le-am dorit moartea, m-am gândit că sunt doar niște pioni, n-are rost să-i urăsc, i-am iertat. Apoi m-am gândit eu ce aș face dacă aș fi în locul ostaticilor în fața camerei? Și m-am gândit că aș zice i love you. Și ăia s-ar enerva și m-ar izbi cu capul de pământ și ar spune: zi că aliații statelor unite sunt dușmanii noștri și că ei sunt responsabili de moartea ta. Și eu aș zice i love you și mi-ar smulge unghiile  și eu aș continua obsesiv i love you i love you oricum nu mai am nimic de pierdut, o să mă omoare. Și până la urmă se plictisesc și mă omoară în timp ce strig i love you, pentru că e singurul mesaj pe care mi se pare important să-l transmit înainte să mor. Hipioțeală, blabla, n-aveți decât să ziceți ce vreți, dar ăsta e singurul mesaj care contează. Și apoi m-am gândit ce ar zice lumea dacă postez chestia asta și cum or să-mi sară în cap cum îmi permit să vorbesc despre ceva ce n-am trăit, cum îmi permit să mă imaginez că o divă într-un film romantic care strigă i love you până în ultima clipă, nu le-ar trece prin cap că eu aș zice-o din suflet, din toată inima. Și ar curge comentariile indignate, hatereala, ura, supărarea, jignirile. dar e ok, mi se pare că merită. Merită să spui ce simti vizavi de lucrurile astea îngrozitoare care se întâmplă în lume, nu că merită, dar chiar trebuie să ne exprimăm cu toții mai mult despre ce se întâmplă. cât mai sincer. Nu trebuie să treacă pe lângă noi și să le percepem ca niște zombi desensibilizati. Așa că să curgă hate-ul, dar să curgă și sinceritatea, onestitatea, iubirea. I love you.

Ghinion cu premeditare

septembrie 3, 2014

Mergeam pe strada Viitorului și tocmai luam veselă a doua mușcătură dintr-un corn cu ciocolată pe care mi-l cumpărasem de la minimarket, când deodată m-au lovit amintirile despre școala generală, pe când cornul ăsta era cea mai mare delicatesă. Au început să-mi zboare gânduri aiurea prin cap despre cum, de câte ori îți luai un corn cu ciocolată în pauză, venea cel puțin un coleg să-ți ceară o gură din el. Și ce prost îți pica uneori, pentru că poate tu aveai chef să mănânci tot cornul, pentru că și așa îți luai rar. Dar te simțeai prost să refuzi. Doar colegii ăia nașpa refuzau. Mamă, dar cât de enervanți erau ăia nesimțiți care încercau să-ți fure toată crema dintr-o mușcătură! Și ce sâcâitor era că unii așteptau să ajungi în punctul culminant, când cornul era plin cu cremă, și abia atunci îți cereau o gură din el!

Și ce văd eu, fix în momentul acela? De pe partea cealaltă a străzii aleargă spre mine un țigănuș desculț. Când sunt varză cu banii, n-am absolut nicio problemă să scap de ei, le spun lejer „n-am, dom’le, nimic”. Dar nu pot scăpa niciodată când am ceva de mâncare în mână. „Îmi dai corn, fata? Îmi dai și mie coooorn?” Mi-e foame de crăp și mi-am luat cornul ăla cu aproape ultimii bani, dar mi se pare ridicol să devorez un corn cu ciocolată în fața unui copil de șase-șapte ani. Am smuls din corn fix bucata plină de cremă, punctul culminant, și i-am dat-o fără să ezit. Aproape că m-a bușit râsul în timp ce i-o întindeam. Băga-mi-aș, la urma urmei, e numai vina mea. De ce ți-e frică, de aia nu scapi!

Mănânc și plâng

aprilie 30, 2014

Ploaia bate în geamul mic de mansardă,

Pe jos zac chiloți și șosete,

Caloriferul merge încă, în aprilie.

Mănânc spanac cu ou în pat,

Am deja trei pete pe tricoul cu biciclete

Și scriu despre copiii din Siria

Care mor între ruine

Pentru că Assad vrea puterea

Sau pentru că sunt alte interese în joc

Unele mai rele decât Assad.

Oricum ar fi, copiii mor în Siria.

Iar eu aproape am plâns ieri când mi-am agățat

Pantalonii noi de catifea grena

Într-un cui,

Iar eu am plâns ieri când am călcat un melc,

Și acum citesc despre copii care mor

Și nu vărs nicio lacrimă.

Ce trist,

Îmi vine să plâng.

Postmodern love

aprilie 20, 2014

țdau like după like

văd cum îți sclipesc ochii

‘n poza de profil

cauți în buzunar după mobil

să intri iar să vezi

ce-am postat

cui altcuiva am comentat.

e sărbătoare, stă să plouă, s-a-nnoptat

și n-am răspuns cu niciun link youtube

la giful ce mi-ai dat pe înserat

 

Ziua tâmpiților

februarie 15, 2014

Ne-am certat ieri,

Ne-am certat alaltăieri

Ne-am certat marți

Ne-am certat luni

Azi e valentine’s day

Azi nu ne certăm

Azi suntem cuminți.

Înainte să ne sărutăm

Ne spălăm pe dinți

Înainte să ne futem facem duș

Și ne iertăm unul pe altul

Ca Iisus pe credincioșii lui Iisus

 Azi nu ne tragem de păr

Și nu ne-amenințăm că sărim pe geam,

Fără pumni în țâțe

Și șuturi în coaie,

Azi facem împreună baie.

Cu lumânări parfumate,

Nu de înmormântare,

Pentru că azi nu ne sinucidem;

Azi ne sărutăm

din cap până-n picioare.

Cum m-am trezit că mi-e dor de Pușcărie

ianuarie 10, 2014

Mi-am trecut limba peste buza de sus și am simțit că se formase ceva, o bubiță dubioasă chiar în mijloc, mă ustura puțin și mi-am amintit instant că o visasem pe Andreea Pușcărie. Era mai mică decât mine cu vreo 7 ani și avea pe buza de sus o excrescență cărnoasă, era ca și cum avea buza puțin inflamată. O umflăturică fragedă care îți făcea poftă s-o lingi, s-o sugi, cu buză cu tot. Sau cel puțin așa mă gândesc acum, nu știu cum gândeam atunci, că eram și eu oarecum mică, aveam 12-13-14 ani. Mereu am avut prietene mai mici decât mine.

Evident, copiii o porecliseră pe Andreea Pușcărie de când se răsese în cap. Nu știu de ce era nebunia aia cu rasul copiilor în cap, ba de la păduchi, ba să li se îndesească părul, în orice caz, fiecare era la un moment dat ras în cap și jap! porecla. Chelie Butelie, Bec, Pușcărie, n-aveai nicio șansă.

Andreei i-a crescut părul, era blond-șatenă, cu ochi albaștri, avea o moacă super drăgălașă, dar toți îi ziceau Pușcărie și o chinuiau în toate felurile, cum se chinuie copiii între ei. Doar că ea n-avea tată să-i bată. Avea o mamă frumoasă cu care semăna și care era plecată mereu. O bârfeau toți vecinii că umblă cu unul, cu altul, că lasă fetița singură cu cheia de gât. Mie-mi plăcea de maică-sa, deși o vedeam rar. Îmi plăcea că era frumoasă, umbla cu diverși bărbați, era relaxată, mereu îmi zicea ceva mișto când ne întâlneam și nu-i păsa ce vorbesc vecinii despre ea. Poate că era tristă ca dracu’ femeia și cu multe joburi pe cap, avea sentimentul că-și ratase viața și suferea de depresie post-divorț, dar eu așa o vedeam, cam ca pe o prințesă șmecheră. Sau poate că așa era.

Pe Pușcărie o ajutam să-și facă temele și îi dădeam meditații la franceză gratis. Celorlalți copii de la bloc le luam bani, câștigam și eu de buzunar, să-mi iau un tricou, o înghețată. Dar Pușcărie mi-era dragă și era deșteaptă, îmi făcea plăcere să o ajut la franceză. Eram vecine, avea ușa lângă a mea. Mergeam la ea, mâncam ce găseam prin frigider și ne uitam la Cartoon Network la Cow and Chicken.

Uneori o chinuiam și eu, o luam de mâini și de picioare cu alte prietene un pic mai mari decât ea și ziceam c-o dăm la șobolani, la subsol. Nu ne opream imediat ce începea să plângă, o mai lăsam un pic să urle până ne înmuia inima. Plângea clasic, din toată inima, îi tremura buza de jos și i se înnodau lacrimile sub bărbie. Eram cam de căcat, dar n-am fost niciodată numai mișto. În orice caz, când se lua de ea vreun nenorocit de la bloc, pe mine mă striga să ies la balcon să-i zic lu’ ăla câteva. Spumegam de furie când se-ntâmplau din astea. Aruncam de pe geam insulte și injurii, că-ți fac, îți dreg, te omor, las-o în pace. Dar dacă mă duceam jos după el, n-aveam inimă să-i dau decât maxim un șut în cur. 

Și deodată îmi zice Pușcărie că pleacă în Franța, la Paris, se-ndrăgostise mama ei un francez. Au dispărut amândouă și s-au mutat lângă noi unii cu un câine enervant care lătra toată ziua. 

Acum vreo trei-patru ani, când eram acasă, în vizită la ai mei, m-am întâlnit cu Pușcărie. Era super frumoasă, cum mă așteptam că o să fie. Mi-a zis că a făcut școala în Franța și că a luat numai note mari. Mi-a mulțumit că am ajutat-o la franceză când eram mici. Am zâmbit stânjenită, ne-am zis câteva vorbe de-a-mpulea, ne-am luat în brațe.

Vara trecută am găsit o poză cu ea din altă vară de demult. Era soare, eram îmbrăcate nașpa amândouă, ea într-un tricou lălâu, eu cu niște pantaloni scurți tăiați, cu imprimeu de piele de șarpe, ne țineam în brațe. Eu râdeam cu bătătorul de covoare în mână, ea se strâmba la aparatul foto.

M-am gândit la toate astea vreun sfert de oră în fața oglinzii și la final nu mai știam dacă îmi apăruse buba pe buză, în locul unde avea ea umflăturica aia drăguță, și asta îmi adusese aminte de ea sau dacă o visasem și în timpul visului mi-a apărut buba acolo.

Zece minute fără vinovăție

septembrie 27, 2013

Ah, ce moment minunat e acela în care reușești să-ți motivezi procrastinarea! Când te dezbraci ca să mergi la duș, dar în timp ce îți dai jos hainele, vezi laptopul și te gândești „Ia să mai intru un pic pe net să văd ce s-a mai întâmplat, dacă mi-a scris cineva…” Entuziasmul îți e însă umbrit imediat de sentimentul de vinovăție: „Nu, iar trag de timp, trebuie să merg la duș. Trece și ziua asta și eu tot nu m-am spălat pe cap.” Și atunci, în clipa în care ești pe cale să te resemnezi și să te îndrepți spre baie, îți amintești că ai aprins acum cinci minute caloriferul, ca să fie cald pe când o să fii acolo în pielea goală și udă. Deci trebuie să mai aștepți cel puțin zece minute până se face cald în baie. Ah, Dumnezeule, și alea sunt printre cele mai bune minute din viața ta! Zece minute de procrastinare perfect motivate, completely guilt-free! „Doar ce-o să fac în timpul ăsta cât trebuie să aștept?”

Procrastinarea eliberată de sentimentul de vinovăție e una dintre cele mai intense plăceri ale secolului 21.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 159 other followers