La chinoise

…sau poveste despre naivitate, după Jean-Luc Godard, de această dată.

…şi oarecum după Dostoevski, cu “Posedaţii” lui.

Pentru a începe o revoluţie, trebuie să declamăm, să inventăm teorii pe care să le recităm cu voce tare, rece, sigură, şi să facem graffiti pe ziduri. De genul:

“Une minorité à la ligne révolutionnaire correcte n’est plus une minorité.”

There are two types of communism: one is right and the other one is wrong. The right one is European, the wrong one is Asian. The right one is the one that imperialist America tolerates.

Prin urmare. Să aruncăm în aer universităţi, fără să ne gândim dacă această mişcare va avea cu adevărat efect şi care vor fi consecinţele ei. Să împuşcăm, chiar dacă greşim persoana.

Simt o uşoară compasiune pentru studenţii ironizaţi crud de Godard. Şi în acelaşi timp, mă pufneşte râsul. Un râs aproape isteric.

(Şi recunosc stilul godardian, abia acum, într-unul din filmele mele preferate ale lui Von Trier: “Dogville”. Împărţirea pe scene-capitole, muzica…)

Trist, concluzionăm, encore une fois, că revoluţia, ca şi arta, nu se face prin declamări şi bateri în piept.

Vietnam burns and me I spurn Mao Mao,

Johnson giggles and me I wiggle Mao Mao,

Napalm runs and me I gun Mao Mao,

Cities die and me I cry Mao Mao!