G de la jazz şi haos

Lăsând la o parte faptul că am fost tâmpită ca de obicei, şi nu mi-am luat la mine după cum urmează: chiloţi, periuţa de dinţi, pulovere groase, şosete, tenişi sau bocanci, o sticlă cu apă, mâncare şi gumă de mestecat, festivalul de la Gărâna, unde încerc să ajung de câţiva ani, a fost o minune.

Ştiu că am zis că las la o parte, dar, la dracu’, a fost foarte nasol că nu mi-am luat toate lucrurile alea! Mai ales că a fost o furtună nemernică şi nemiloasă, iar eu a trebuit să împrumut lucruri de la alţii, ca de obicei. Data viitoare când o să fac asta, o să mă biciuiesc, ca să ţin minte.

Lăsând la o parte faptul că a fost foarte nasol că nu mi-am luat toate alea, e foarte greu să povesteşti ceva foarte frumos care s-a întâmplat recent pentru că nici nu au timp toate amintirile şi senzaţiile să ţi se aşeze frumos în cap şi să fie procesate. E greu să povesteşti cum ai simţit că pluteşti pe acordurile rypdaliene ce sunau a pink floyd şi cum nici nu-ţi doreai să nu fi semănat cu nimic pentru că semănau exact cu ce trebuia, cum ai dansat singură, ca în transă, când au început să cânte Ronin, şi când ai deschis ochii după dracu’ ştie cât timp, ai văzut că se adunaseră o grămadă de oameni în faţa scenei în jurul tău, ca atunci când te culci singur beat şi dezbrăcat pe plajă şi te trezeşti înconjurat de mulţi oameni mai îmbrăcaţi decât tine pe cearşafuri. Şi cum aveai impresia, ca în vis, că îţi ieşea pe nas acelaşi abur care le ieşea şi oamenilor acelora frumoşi care cântau pe scenă. Le ieşea din nări şi îţi pătrundea ţie nările, şi apoi îţi ieşea ţie din nări şi intra în ale lor, într-un circuit continuu şi oarecum excitant.

Lăsând la o parte că e greu să povesteşti ceva frumos întâmplat recent, mă gândeam că oricât de socială sunt, am o nevoie acută de singurătate uneori. Şi unul dintre momentele acelea era acolo la marginea râului, cu sandalele şi şalvarii agăţaţi în copac deasupra capului. Lama de ras îmi aluneca pe picioare şi  vedeam cum mai sus un tip urinează şi mai jos un alt tip se spală pe faţă şi râul ducea mai departe bucăţi din noi toţi, în linişte. Şi mi-am scufundat capul sub apă şi nu mai auzeam decât o bolboroseală surdă şi continuă şi mă gândeam cum toată lumea îmi spunea că râul e rece şi murdar şi urât mirositor şi că nu s-ar spăla în el niciodată şi deodată m-a pufnit râsul, de toată frica şi prostia oamenilor, dar vezi, cum eram sub apă, mi s-au inundat gura şi nările, m-a invadat apa din toate părţile, şi mă gândeam bineînţeles că nu are gust de urină, pentru că urina odată ce ajunge în apă, devine râu. Şi tot ce ajunge în apă vreodată devine râu. Şi atât. E atât de simplu, încât îmi vine să mă bat pe umăr pentru revelaţia mea care îmi permite mereu să beau apă din râuri, cu conştiinţa împăcată şi organismul neîmbolnăvit de hepatită.