We are beautiful, we are doomed

Ah, organele astea care îmi pun beţe în roate, pielea asta care se descuamează în fulgi care cad pe covor, cutele din jurul gurii îmi stă râsul în gât când mă gândesc ce vulnerabilă şi fragilă sunt. Ce nimic. Îmi văd venele albastre sub piele pe gât pe sâni de unde ştiu că nu o să plesnească mâine nu par ceea ce aş numi solide.

Să mă piş pe creierul ăsta care mi-e principalul duşman o să-l înving eu sunt mai puternică decât el cine se crede e al meu. Toată ziua îmi împinge în faţa ochilor imagini cu corpul tău gol cu tine în faţa ferestrei cu tine spunându-mi să mă uit pe cer în noaptea asta că sunt două luni din care una e planeta marte şi că pielea mea e ca solul fertil despre care trebuie să înveţi la examen cu tine care izbeşti un scaun de perete pentru că te cert cu mine care încerc să te ridic de la poalele arborelui în ploaie şi să-ţi trag pantalonii pe tine şi nu reuşesc pentru că râdem râdem şi râdem ca şi cum mâine n-ar fi ultima zi când o să mai râdem vreodată. Creier prost. Pac-pac, toată ziua sinapsele. Nu au altceva mai bun de făcut.

Şi inima. Inima care se opreşte de câte ori aude de tine pentru că e aliată cu creierul nenorocita dracului de câte ori îi zice ăsta să se oprească ea se opreşte nu m-ar asculta şi pe mine vreodată. Şi eu, care am umplut-o cu atâta dragoste şi venin, să nu se plictisească! Asta mi-e răsplata.

Şi ochii ăştia cu cearcăne nu dorm din cauza inimii dacă ea nu doarme nu dorm nici ei sunt ocupaţi cu diverse. Udă perna de exemplu imbecilii. Dacă m-ar asculta şi pe mine măcar o singură dată în viaţa asta, le-ar fi mai bine. Dar nu. Ei lucrează din greu la ridurile alea, au treabă.

Oasele astea care trosnesc îngrozitor răsună cu ecou pe hol şi voi vă întrebaţi ce-a fost asta. Oasele mele au fost. Mare lucru! N-aţi mai văzut oase care trosnesc ca şi cum au fost rupte? Coloana dureroasă la mijloc am vărsat lapte şi nu mă pot apleca să îl şterg de pe jos îl vărs pe tot mai bine.

Dinţii care mereu se clatină. Cine dracu s-a gândit să spună că dinţii au rădăcini? Cineva cu simţul umorului. Copacii au rădăcini, ei nu se clatină. În fiecare seară se freacă dinţii ăştia unii de alţii, pentru că aşa le spune creierul. Nu, e o conspiraţie, e clar. Şi creierul e capul răutăţilor. Trebuie să moară! Sper să cedeze inima prima totuşi. Mi-am dat seama că nu poate trăi fără inima asta. Să cedeze şi să nu-i mai pompeze sânge. Să vedem ce mai face atunci. Nenorocitul.