Afarăăăăăă

Cuvântul mi se izbea haotic de pereţii capului gol, gol pentru că nu mai era nimic altceva în el, nimic altceva decât gândul ăsta. Că afară. Dacă ai făcut tema la mate, poţi, da, poţi să ieşi. Şi vââââj sari pe scări şi auuuuu aterizezi în genunchi şi buffff în perete şi ahhhh în uşa vecinilor din uşă-n uşă până afară şi buffff în uşa de la ieşire. Trei etaje şi eşti numai zgârieturi şi vânătăi în doar câteva secunde dar nu simţi nicio durere. Ai respiraţia întretăiată de fericire. Ai uitat să respiri de fapt, nu mai respiri de vreo cinci minute, de când îţi puneai în picioare tenişii rupţi ce bine ai şutat pentru o fată vrei să fii prietena mea şi pantalonii scurţi pe care îi porţi fără chiloţi uite băăă la ea ce picioare de pui de avicolaaa mai mănâncă şi tu fatăăă.

Ăla e, îţi spun că ăla e. Unul dintre foarte puţinele momente când conştientizezi că eşti fericit, unul dintre foarte foarte puţinele câteva singurul moment în care ai fost sincer fericită şi ţi-ai şi dat seama, de asta nu-l uiţi.

Asta o fi fericirea, asta o fi, un lucru micmicuţmititel şi perfect ca ăsta, nu ştiu ce dracu’ îl tot cauţi, când a trecut deja pe lângă tine şi nici n-ai văzut, pentru că erai ocupat să cauţi, să cauţi. Să cauţi.

Eu sunt tot pe scările alea. Am rămas pe scările alea în genunchi. În genunchi pe scările alea.