Nu ai loc în mine, suntem prea mulţi deja

Mă uit la imaginea reflectată în geamul metroului. Sunt un băieţel dezorientat, ciufulit, cu ochii trişti şi cearcăne, care ţine în mână o cutie cu suc de mere. Şi are un vârtej în vârful capului, cine ştie cum a dormit. Dacă o fi dormit. Un băieţel obosit, cu pantofii murdari, care nu se potriveşte cu nimic. Nici cu geamul în care se reflectă, nici cu metroul, nici cu dunga roşie de deasupra uşii, nici cu scaunele albastre, nici cu semnalul de alarmă, nici cu muzica din căştile fetei cu breton, nici cu cravata violetă a domnului grizonat, nici cu vocea care anunţă staţiile următoare. Un băieţel care îşi trage nasul din când în când, deşi are şerveţele, şi care nu se potriveşte cu nimic. Un băieţel pe care îmi vine să-l iau în braţe, să îi ţin capul în mâini în timp ce vomită şi să îi spun că o să fie bine.

De ce mă priveşte de 10 minute tipul ăla înalt şi frumos de lângă uşă? Parcă murmură ceva. Mă uit pe geam ca să-i evit privirea. Scap cutia de suc din mână şi atunci se repede dintr-un salt să o ridice. “Poftim!” E foarte frumos, într-adevăr, are privirea aia pătrunzătoare ca Daniel Day Lewis în The Unbearable Lightness of Being şi maxilarul foarte masculin şi părul îi cade pe faţă exact cum trebuie. La ce staţie cobori, mă întreabă. Mulţumesc, îi zic, şi îmi şterg nasul cu mâneca bluzei.