Triumful blândeții

“The devil is the driver in this pointless ride.”

Unul dintre cățelușii nou-născuți de lângă bloc a murit. Era singur în tufiș, avea limba roz-deschis ieșită printre dinți și muștele se plimbau pe el. L-am atins, era încă moale și cald. Am ajuns palidă la ora de pian. Profesorul mi-a băgat mâna între picioare. Pe stradă, toate magazinele și restaurantele aveau sigle de prost gust sau scrise greșit: Bety, Pizza Caprricciosa, Second Hand 4 U, Cool Wey, Jonny. “Dacă așa stau lucrurile, nu știu dacă mai vreau să trăiesc,” m-am gândit. Dar am observat că, de fiecare dată când duceam sticla la gură să beau suc, șoferul de taxi încetinea și conducea foarte prudent, ca să nu vărs vreun strop pe mine. Am crezut că mi se pare, și am băut din nou. De fiecare dată încetinea ușor, fără să spună nimic. Buuun. În cazul ăsta, vreau să mai trăiesc.

Cu tine de mână la semaforul din centru, am văzut pe trotuar un pui de vrabie zdrobit. Ca să-mi alungi tulburarea, mi-ai amintit despre selecția naturală, iar eu ți-am zis, ca un adolescent teribilist, că “selecția naturală e un căcat.”

Pentru că sunt convinsă că cei care sunt selectați “natural” să moară sunt cei mai buni. Cei mai buni, pentru că nu se zbat să trăiască neapărat. Simplul fapt că nu se zbat pe viață și pe moarte să trăiască îi face superiori celorlalți. Toată lumea asta e așa cum e pentru că se bazează pe triumful brutalității. Și la orele de biologie ni se predă despre asta.

Între noi fie vorba, cei mai proști, enervanți și nesimțiți oameni pe care i-am cunoscut sunt fani ai selecției naturale. Dacă încep să vorbească despre ea, nu-i mai poți opri. Se bat cu pumnii în piept ca gorilele, ei și-au câștigat dreptul de a trăi. Habar n-au că TOTUL ar fi mai grozav FĂRĂ ei. Muzica. Filmele. Calitatea apei și a aerului. Traficul. Excursiile. Buletinele de știri.

O lume care are ca regulă triumful blândeții. O pot vizualiza. Și vreau să vă spun că mă unge pe creier ca mierea. Mi se scurge printre sinapse ca uleiul de trandafir.

Cu cât te zbați mai tare să supraviețuiești, să simți cum se scurge viața din tine, boule. Cu cât ești mai isteric să-ți fie bine, să simți cum te ia leșinul, prostule. Cu cât dai mai tare din coate să ajungi primul undeva, să ajungi ultimul, caraghiosule. Să cazi în genunchi, idiotule. Și să te poți ridica abia atunci când dai drumul, blegule. Când îți descleștezi dinții. Când nu-ți mai pasă. Atunci să simți că poți zbura și să nu știi ce se-ntâmplă cu tine, fraiere.