Ca să se mire proştii

Prima oară când am venit la ei şi le-am văzut pisoii, A. şi C. păreau total dezinteresaţi de ei, deşi erau ai lor. Nu înţelegeam. Noi eram topiţi după ei. Şi-mi aminteam că îi văzusem deseori pe A. şi pe C. mângâind pisica în pat. Doar pisoii erau tot ca o pisică, doar că de o sută de ori mai mică şi mai drăgălaşă. Ce motive ar fi avut să nu îi placă pe ei de o sută de ori mai mult?

Când a venit iarna, am observat că pisica avea voie să intre în casă, dar pisoii nu, pentru că “fac caca “. Pisica torcea între perne, fără niciun fel de remuşcări faţă de propriii ei pui, care tremurau de frig afară. Şi de ce ar fi avut remuşcări, pentru cine să se agite, când mai făcuse un set de mogâldeţe cu ochi aproape identice cu câteva luni înainte? Şi va face alte câteva peste încă nişte luni? Atunci mi-am dat seama. Am înţeles care era trăsătura care diferenţia pisica de pisoi şi o făcea mai apreciată: constanţa. Era mereu acolo, mereu aceeaşi. Puii veneau şi dispăreau. Oricât erau de drăgălaşi şi pufoşi, cu mieunatul lor moale şi dulce, veneau şi plecau. A. şi C. nu mai puteau să le vadă calităţile pe care noi, musafirii ocazionali, le adoram. Pentru ei, pisica era calmă, perfectă. Familiară şi sigură. Exact ce le trebuie. Din păcate, exact ce ne trebuie.