Skip to content

Câine prost, nu mă face praf!

martie 14, 2015

Am o problemă cu cățeii. Se țin după tine până acasă și speră să-i conduci prin cartier și să-i aperi de alți câini. Dar casa mea e aici, frate. Nu pot să merg până unde vrei tu. Și mă faci să mă simt prost când te uiți cu ochii ăia la mine. Nu e corect. Ești de căcat. Doar pentru că ești câine și ai ochii strălucitori, nu înseamnă că ai dreptate. Nu înseamnă că te-am trădat. Înseamnă că sunt beat și atât am putut, până aici. Nu e cazul să-mi faci mustrări, nu e cazul să te superi pe mine, nu e cazul să schelălăi să-mi frângi inima. Nu locuiesc singur. Nu am cum să te iau acasă, pentru că mă înjură colegii de apartament sau părinții. Nu e cazul să faci dramă, în pula mea. Nu e cazul să stai să aștepți în fața blocului și eu să te văd prin geamul ăla de termopan și să mă simt prost că nu te-am luat, că pân-aici a fost călătoria noastră împreună. Nu-ți datorez nimic și nu-mi datorezi nimic. Doar pentru că ești pufos și bun și dedicat și drăguț și loial, nu înseamnă că sunt responsabil pentru tine. Lasă-mă-n pace! Du-te-acasă! Știu că n-ai casă, nu mai face ochii ăia la mine! Lasă-mă-n pace! Sunt beat și vreau să dorm și doar pentru că te iubesc nu înseamnă că îți datorez ceva. Lasă-mă-n pace, frate, cu pufu’ tău, cu blana ta! Crezi că ești blană, doar pentru că ești câine? Am și eu viața mea! Am atâtea de rezolvat, am dureri cu mama, cu tata, cu iubitu’, n-am chef de fața ta pufoasă. Dă-te-n căcat! Stai acolo în fața blocului și faci pe pasiv-agresivu’ cu mine. Mă faci să simt că nu merit să trăiesc, că viața pe Pământ e un căcat pentru că prea puțini oameni iau câinii  care îi urmăresc acasă. Oricum nu ți-ar plăcea acasă la mine pe gresie, e rece și neprietenos. Și nu te-aș scoate destul de des la plimbare, nu sunt un om responsabil, lasă-mă-n pula mea în pace! Ce dacă ai boticu’ roz? Ce dacă te freci de picioarele mele! Nu sunt în stare să am grijă de tine! Ești nesimțit, pe bune. N-am chef de fața ta. N-am chef de fața mea, darmite de fața ta. N-am chef să chelălăi dimineața. N-am bani să-ți iau crănțănele. N-am timp să te mângâi. Ești pur și simplu prost că cauți ceva la mine. Nu înțelegi ce fel de om sunt. Sunt un om ca toți oamenii, care n-are timp de iubit. N-are timp de mângâiat. N-are timp de plimbări. N-are timp de trăit. Vezi-ți de viața ta perfectă de ființă liberă și nu te mai agăța de mine cu toate puterile, cu toți fiorii, cu toți dinții. Știi ce? N-ai decât să speri. N-ai decât să te uiți după mine și să speri că sunt mai bun de atât. Ești singurul care mai crede asta. Nici maică-mea nu mai crede asta. De fapt, maică-mea încă mai crede în mine. Tu și maică-mea.

Cum să-ți faci poză de buletin

martie 13, 2015
tags:

Îi zic, în fața ghișeului: „Știi, mamă, că există o carte în care personajul moare din cauza birocrației?”

„Eiii, mori acuma. Lasă-mă cu prostiile, că mă coc de cald și n-am niciun chef.” Se uită stresată la mine, să nu cumva să fi auzit nenea de la ghișeu prostiile mele despre potențialul ucigaș al birocrației.

Eu tac, dar mi se pare super plauzibil să te omoare. Deja am palpitații, respir greu, m-am panicat că n-am actele care trebuie, ne zice că nu sunt bune copii legalizate. Totul merge prost. Am completat formularul greșit de două ori. O dată n-am scris bine codul numeric personal „pentru că ai vorbit tu!” „de ce dai vina pe mine?!” Cearta-i gata. Apoi am scris numele mamei la tata și numele lui tata la mama. Dacă faci și-un punct greșit undeva, gata, îți respinge formularul. „Completează cu atenție, nu te grăbi!”

Înăuntru e cald și începi să transpiri. Nimeni n-are toate actele potrivite și se ceartă cu funcționarii de la ghișeu. Ai toate șansele să mori de infarct sau apoplexie;  simt asta și mă apucă panica. Dacă îi contrazici sau te cerți, nu te mai ajută nimeni, adio. „Nu mă contraziceți, domnișoară, că știu ce vorbesc! Nu facem excepții!” Mama se uită stresată la mine: „Termină!”

Intri să faci poză de buletin și nu-ți zice nimic, nu te atenționează, nu tu „1,2,3 și!”. După toată panica aia de-afară, îți zice să te-așezi pe scaun, nu așteaptă să-ți tragi sufletul și te prinde-n poză ca pe-un prost, palid, transpirat, stresat, cu sufletul la gură. Țac. S-a făcut poza, gata, veniți peste două săptămâni. Uite-așa ies pozele de buletin de căcat.

Related posts:

Cum să comunici pe internet
Cum să fii un părinte model
Cum să te joci bedminton
Cum să te joci maccao

Alo, n-am timp, cât ai băut?

martie 10, 2015

Unchiul meu mă sună de obicei când se îmbată, atunci are chef de vorbă. Eu știu asta și tocmai de aia nu-i răspund, pentru că eu am una-alta de făcut în orașul mare și agitat. Poate am o întâlnire cu o prietenă sau poate mă îmbrac să ies până la magazin sau poate tocmai amestec într-o oală pe foc sau poate citesc o carte în sfârșit, după ce am reușit să închid Facebook-ul. Unchiul meu nu prea are nimic de făcut. Se trezește de dimineață, merge până la biserică să vadă dacă-l poate ajuta cu ceva pe popa, bea cu el un pahar de vin; se întoarce acasă să-i ducă lu’ mamaia cozonacul pe care l-a primit de la popa pentru c-a fost de treabă; se plimbă prin sat de la un om la altul să vadă dacă găsește ceva de lucru, pe la prânz se resemnează și se oprește să bea un păhărel-două-trei la cârciuma lui Volmer, unde ne ducea să jucăm biliard când eram mici; apoi se îndreaptă spre casă și se întâlnește cu unii-alții, îi întreabă de viață, ei îi zic “hai, Jac, la un șpriț”, el se duce, deși știe c-o să-l certe mamaia. Cam ăsta e momentul în care i se face dor și chef de vorbă și se hotărăște să-și sune nepoata de la București care, cu pantalonii în vine, se enervează și mormăie printre dinți: “Lasă-mă și tu acuma, că tre’ să ies din casă! Ce tot vrei?” Dar uneori îi răspunde și el îi zice: “Oana! Ce faci, Oana? N-ai mai sunat să vorbești cu mamaia!” Și ea îi zice: “Ce-i, măi, Costel, cât ai băut?” Și el zice: “Da’ nici n-am băut nică…Numai niște jinars de la tanti Viorica. Da’ și ție-ți place băutura, că zicea mereu mama și tata că sameni cu mine.” Și ea se îmblânzește și zice: “Semăn, semăn. Mai știi când ne ascundeam de mamaia să fumăm în fundul grădinii?” Și el râde și zice: “Și-acu’ mă bate mamaia dacă miros a țigări când vin acasă. Da’ te las, Oană. Eu te-am sunat și mai devreme, și ieri, dar n-ai răspuns.” “N-am timp, sunt foarte obosită…” “Da’ ce faceți voi acolo la București?” “Fugim încolo, fugim încoace.” “Și vă plătește să fugiți?” “Da’ pe tine te plătește?” “Nu, dar eu măcar stau liniștit aci la tanti Viorica.”

R.E.S.P.E.C.T.

ianuarie 22, 2015

Îți mai iese un rid pe frunte
Arăți și tu mai a om
Nu-ți mai zice lumea
‘Dă-te mai încolo’
Îți zice
‘Dați-vă, dracu’, mai încolo,
Nu vedeți că nu e loc?’

Tbh, I <3 U

ianuarie 7, 2015

Am intrat în subsol râzând,

lăsasem bicicletele afară,

legate una de alta,

dar nelegate de grilajul ferestrei.

Ne-am repezit spre pat

și ne-am smuls hainele,

cu multă neglijență

și buzele negre de vin.

Te-am lovit peste ochelari

ai râs,

un râs cald și zdravăn,

de femeie care se simte-n largul ei

cu țâțele în gura unei prietene.

N-am știut prea bine ce să facem,

cum să abordăm situația,

unde să ne atingem mai întâi,

așa că, deodată,

am stabilit,

goale pușcă,

să mergem

la duș.

Pereții reci de gresie

ne făceau să țipăm ascuțit

de zece ori pe minut

Între timp,

am băgat,

am scos,

am atins,

am frecat,

am ros,

am lins,

am supt,

am amestecat,

am mușcat,

ne-am uscat

cu un prosop prea mic.

Ne-am îmbrăcat rapid

și am fugit pe biciclete înapoi

unde cineva bun,

cineva de treabă,

cineva răbdător,

ne aștepta de cel puțin o oră și jumătate.

Pe bulevardul Elisabeta,

lângă Cișmigiu,

ți-ai dat seama că

uitasei verigheta

pe noptiera

de lângă pat

sau pe undeva prin cameră.

Să ne-ntoarcem?

Să pierzi verigheta

e cam urât.

Dar e și târziu,

e și frig,

și mai vrem să bem niște vin.

Decapitarea iubirii

septembrie 14, 2014

Am tot citit despre decapitările făcute de Statul Islamic. Inițial m-am întristat, m-am înfuriat, le-am dorit moartea, m-am gândit că sunt doar niște pioni, n-are rost să-i urăsc, i-am iertat. Apoi m-am gândit eu ce aș face dacă aș fi în locul ostaticilor în fața camerei? Și m-am gândit că aș zice i love you. Și ăia s-ar enerva și m-ar izbi cu capul de pământ și ar spune: zi că aliații statelor unite sunt dușmanii noștri și că ei sunt responsabili de moartea ta. Și eu aș zice i love you și mi-ar smulge unghiile  și eu aș continua obsesiv i love you i love you oricum nu mai am nimic de pierdut, o să mă omoare. Și până la urmă se plictisesc și mă omoară în timp ce strig i love you, pentru că e singurul mesaj pe care mi se pare important să-l transmit înainte să mor. Hipioțeală, blabla, n-aveți decât să ziceți ce vreți, dar ăsta e singurul mesaj care contează. Și apoi m-am gândit ce ar zice lumea dacă postez chestia asta și cum or să-mi sară în cap cum îmi permit să vorbesc despre ceva ce n-am trăit, cum îmi permit să mă imaginez că o divă într-un film romantic care strigă i love you până în ultima clipă, nu le-ar trece prin cap că eu aș zice-o din suflet, din toată inima. Și ar curge comentariile indignate, hatereala, ura, supărarea, jignirile. dar e ok, mi se pare că merită. Merită să spui ce simti vizavi de lucrurile astea îngrozitoare care se întâmplă în lume, nu că merită, dar chiar trebuie să ne exprimăm cu toții mai mult despre ce se întâmplă. cât mai sincer. Nu trebuie să treacă pe lângă noi și să le percepem ca niște zombi desensibilizati. Așa că să curgă hate-ul, dar să curgă și sinceritatea, onestitatea, iubirea. I love you.

Ghinion cu premeditare

septembrie 3, 2014

Mergeam pe strada Viitorului și tocmai luam veselă a doua mușcătură dintr-un corn cu ciocolată pe care mi-l cumpărasem de la minimarket, când deodată m-au lovit amintirile despre școala generală, pe când cornul ăsta era cea mai mare delicatesă. Au început să-mi zboare gânduri aiurea prin cap despre cum, de câte ori îți luai un corn cu ciocolată în pauză, venea cel puțin un coleg să-ți ceară o gură din el. Și ce prost îți pica uneori, pentru că poate tu aveai chef să mănânci tot cornul, pentru că și așa îți luai rar. Dar te simțeai prost să refuzi. Doar colegii ăia nașpa refuzau. Mamă, dar cât de enervanți erau ăia nesimțiți care încercau să-ți fure toată crema dintr-o mușcătură! Și ce sâcâitor era că unii așteptau să ajungi în punctul culminant, când cornul era plin cu cremă, și abia atunci îți cereau o gură din el!

Și ce văd eu, fix în momentul acela? De pe partea cealaltă a străzii aleargă spre mine un țigănuș desculț. Când sunt varză cu banii, n-am absolut nicio problemă să scap de ei, le spun lejer „n-am, dom’le, nimic”. Dar nu pot scăpa niciodată când am ceva de mâncare în mână. „Îmi dai corn, fata? Îmi dai și mie coooorn?” Mi-e foame de crăp și mi-am luat cornul ăla cu aproape ultimii bani, dar mi se pare ridicol să devorez un corn cu ciocolată în fața unui copil de șase-șapte ani. Am smuls din corn fix bucata plină de cremă, punctul culminant, și i-am dat-o fără să ezit. Aproape că m-a bușit râsul în timp ce i-o întindeam. Băga-mi-aș, la urma urmei, e numai vina mea. De ce ți-e frică, de aia nu scapi!

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 190 other followers