We are family

Mama mea, căreia îi plac Tom Jones şi Pavarotti, care fluieră aria din Carmen a lui Bizet în timp ce spală vasele, care studiază tantra yoga, care crede în dumnezeul ortodocşilor şi în reîncarnare deopotrivă, care e dezorganizată şi care crede că toţi trebuie să ne prostim că altfel murim neprostiţi, îmi spune că e ciudat cum mulţi oameni trăiesc pe lumea asta fără să-şi dea seama că plutesc în spaţiu şi se rotesc pe orbită odată cu Pământul. Nu pot să-şi dea seama că fiecare clipă e un miracol şi că, boule, forţa gravitaţională a Pământului te ţine să nu cazi, pentru că eşti ocupat să prinzi reducerile de 50% la carfur. Care carfur e ţinut şi el de forţa gravitaţională, ca nu cumva să se piardă în spaţiu. Şi-mi spune că mai bine n-aş ieşi îmbrăcată aşa în oraş, pentru că aici nu sunt în Bucureşti şi o să şochez lumea pe veci, ceea ce nu contează, ea doar m-a avertizat.

Tatăl meu, care îşi calcă meticulos cămăşile în fiecare dimineaţă, care îmi găteşte mâncăruri vegetariene sofisticate şi se uită la slideshow-uri în powerpoint despre cum se vede, din satelit, că se mută soarele şi luminează Pământul dinspre emisfera estică spre cea vestică sau invers, care nu întârzie niciodată şi care m-a învăţat să merg repede şi cu paşi mari ca să-l prind din urmă, care virusează calculatorul de trei ori pe săptămână şi mă roagă să îi instalez antivirus din ce în ce mai bun pe lună ce trece, mă strigă să merg în sufragerie, să văd cum pisica mea îl iubeşte în sfârşit şi stă la el în braţe. Şi îmi spune că e mândru de mine că m-am revoltat împotriva sistemului, acest lucru având ca rezultat faptul că sunt şomeră şi iar depind de banii lor. Şi mă întreabă dacă aşa se poartă acuma, să mergi pe stradă cu fusta ruptă şi să curgă aţele după tine.

Eu, care mă înec şi tuşesc bătând cu pumnul în masă, pentru că am vorbit cu gura plină, deşi ei mi-au zis să nu, care mă enervez că de ce mi-au îndopat pisica vor să o facă o bilă sau ce, care am răcit pentru că am „umblat cu buricul gol şi nu am purtat şosete” cum mi-au spus de atâtea ori, care ascult muzică de la care îi „doare puţin capul” şi care nu vreau să merg de Paşti la biserică, mă simt foarte fericită, nu ştiu de ce.