Skip to content

Atunci când miroşi madlena, în loc să o muşti

Septembrie 16, 2009

De câte ori intru in holul strâmt ca să-mi leg bicicleta, mă izbeşte mirosul puternic, mă străduiesc să nu respir aerul greu, să nu îmi intre în nări spori de mucegai şi să nu mă gândesc la nenea Iuliu, ca să nu-mi vină să plâng. Deşi eu oricum plâng atât de des, că un plâns în plus ce mai contează. Aşa că mă gândesc.

Mă gândesc la el şi la labirintul de cărţi până în tavan, pe care îl percepeam ca pe un fel de mobilă, aşa că nu puteam niciodată să-mi aleg o carte. Doar alea erau cărămizi ce alcătuiau ziduri, nu cărţi. Deveneau cărţi numai atunci când le atingea el. Odată şi-odată o să arzi în casă cu toate cărţile astea, ca un şobolan, îi spuneau.

Mă gândesc la el şi la ce-o fi fost în mintea lui, cred că nimeni nu se întreba la ce se gândeşte, toţi se întrebau doar de ce nu se opreşte din cumpărat cărţi şi de ce nu spală farfuriile şi pe fund pentru că e toxic să trăieşti aşa, în atâta praf, şi să mănânci din farfurii cu fundul negru.

Mă gândesc la ziua în care am căzut pe scări, alergam şi voiam să-i arăt lui Buni un timbru de-al lui bunicu’ pe care-l găsisem prin casă, pe timbru, că pe bunicu’ nu-l mai puteam găsi de mult timp, şi m-am împiedicat şi mi-am julit urât şoldul. Şi nenea Iuliu a vrut să mă ungă cu tetraciclina aia expirată dar nu cred că e bună am urlat e neagrăăăă nu mă mai doare gata n-am nimic şi am fugit prin toată curtea. Îmi amintesc cum mă privea descumpănit, cu tubul de cremă în mână. Nu mă pot suferi uneori, când mă gândesc la mine.

Sau cum îşi fura legume din propria grădină. Roşii, cartofi, castraveţi, pe furiş, cu săculeţul în mână ascuns la spate ce-ai acolo nimic gunoaie. Buni se enerva: „E grădina TA, ce Dumnezeu, omule!!!” El, în schimb, nu ţipa niciodată.

Ah, şi cocoşii negri din zahăr ars. Pentru care l-a certat toată lumea: Ce le dai la copii, vrei să-i îmbolnăveşti?! Atunci m-am întristat şi l-am mâncat în ciudă pe al meu şi uite că nu m-am îmbolnăvit. Ha.

Mă întreb dacă şi-a dat seama de la început că scrisoarea noastră pe care i-am pus-o în cutia poştală era o farsă, sau doar s-a prefăcut, ca să ne bucurăm noi că l-am păcălit.

Mă gândesc la slujba de la biserică, când ne-a dus sus şi eu am tras toate clopotele odată, cu putere, m-am atârnat de ele ca un diavol împieliţat şi râdeam nebuneşte. El ne învăţase că oamenii îngenunchează când se trage un anume clopot şi se ridică atunci când se trage un altul. Şi râdeam, râdeam cu lacrimi, imaginându-mi o mare de oameni care nu mai ştiu ce să facă, şi îngenunchează şi se ridică la infinit, dezorientaţi.

Şi nu pot nu pot nu pot să mă abţin să nu mă gândesc, şi atunci chiar că mi se adună toate lacrimile alea în gât, dacă a încercat să fugă în noaptea aceea, sau a citit liniştit până ce flăcările au ajuns la el.

Anunțuri
11 comentarii leave one →
  1. Septembrie 17, 2009 7:57 am

    Am simţit şi eu nodişorul de lacrimi în piept, Oana-cea-misterios-duioasă… Şi madlena care m-a fascinat când îl citeam pe Marcel… şi care m-a făcut să nu mai pot mânca niciodată o pricomigdală fără să-mi răsune pe dinăuntru atmosfera de nostalgie hipnotică şi titlul care m-a sedus definitiv „La umbra fetelor în floare”, madlena aceea a revenit ca o iubire ce poate fi uneori amuţită, dar nu poate fi uitată.

    Iar madlena povestioarei tale nu mai este gustul care se răspândeşte din cerul gurii până în emoţia din buricele degetelor. Este o răbufnire de foc până în tavan şi dincolo de el, în biblioteca pe care Sfântul Petru o îngrijeşte probabil, el e mereu cu un inel mare de chei la brâu, o fi având-o şi pe cea de la sala de lectură.

    Nenea Iuliu e aşa de viu, aşa de cald, aşa de uman în portretul pe care i-l schiţezi, încât mă faci să-mi doresc să fi locuit în aceeaşi clădire cu tine şi să fi jucat şotronul împreună. Ca să-l văd şi eu cu zâmbetul lui de sfiiciune şi bunătate. Să privesc şi eu crenelurile castelului său de cărţi…

    Oanamaria, Oanamaria… ce îngeri îţi şoptesc ţie la ureche, la inimă atunci când scrii… atunci scrii…

    Te îmbrăţişez pentru bucuria dulce-amăruie pe care mi-ai dăruit-o cu această poveste. Şi fii pe pace… nenea Iuliu cred că are mult de lucru şi în biblioteca văzduhurilor. Ştii cât praf se adună şi pe cărţile de stele? :):):)

  2. SpecialK permalink
    Septembrie 17, 2009 8:57 am

    E ca in cartea aia cand isi construise un colectionar toata casa din carti, ziduri, pereti, scaune, mese, toate carti de care nu se putea desparti. Nu-mi vine acum numele, o cartulie obscura.

    A citit linistit, iubito.

  3. Der Puppen Fuhrer permalink
    Septembrie 18, 2009 4:24 am

    Te rog frumos să te apuci să scrii cartea aia de care vorbeam. Da?

  4. Septembrie 20, 2009 6:57 am

    :(

  5. just silver permalink
    Septembrie 24, 2009 7:59 pm

    Am descoperit (si nu din intamplare, pt ca eu nu cred in intamplare) acest blog in urma cu vreo doua saptamani. Dupa ce am frunzarit arhiva, de vreo cateva zile (adica dupa metafora cearsafurilor si cea a madalenei), astept cu nerabdare sa citesc imaginile ce mi vor bantui gandurile. Si ca toti ceilalti de pe aici, astept sa scrii o carte.

  6. Masha permalink
    Octombrie 1, 2009 7:47 am

    stii ce? pana la urma nici nu trebuie sa scrii vreo carte. poti foarte bine s publici ce-ai scris e net. macar pentru inceput:) ps cred ca esti un om fain

  7. Octombrie 1, 2009 5:54 pm

    așa cred și eu. om fain zici? tot ce se poate. :)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: