Skip to content

Atenţie, se închid inimile.

Februarie 23, 2010

Dar ia să nu mai vină niciodată Piaţa Victoriei, uşile astea să nu se mai deschidă niciodată. Să nu mai aud vreodată atenţie se deschid uşile, să îmi legăn piciorul în ciorap roşu în sus şi în jos în sus şi în jos pentru totdeauna. Să îmi închipui că îl ling pe gură infinit pe băiatul blond din faţa mea în timp ce mă gândesc la altcineva de o mie de ori să îi conturez buzele cu limba şi de o mie de ori să nu mă pot gândi la el. Să mă simt udă între picioare pentru restul eternităţii nu poate fi prea confortabil mă gândesc dar confortul e ultimul lucru de care am nevoie.

Ia să nu se mai deschidă niciodată uşile astea de metal, să nu mai coboare întâi pasagerii dinăuntru şi apoi să urce cei dinafară. Să îmi plimb veşnic degetele pe pulpe şi să simt exact locurile în care am fost atinsă ultima oară când trec peste ele să mă înţepe buricele degetelor să mă usture pielea ah, să zic, aici era, şi aici.

Să îmi ling degetul de un milion de ori ca să întorc pagina de un milion de ori să mă gândesc aoleu nu trebuia să bagi în gură degetul ăla plin de bacterii şi apoi de încă un milion proastă eşti cine ţi-a băgat astea în cap bacterii sunt peste tot dacă e să mori mori şi gata moartea să-ţi fie ultima grijă.

Să nu mai întorc pagina niciodată să îmi curgă încontinuu aceleaşi lacrimi pe obraz să citesc mereu şi mereu şi mereu aceeaşi frază: „poate că e o lumină înlăuntrul oamenilor, poate e limpezime, poate că oamenii nu sunt făcuţi din întuneric, poate că certitudinile sunt o adiere înlăuntrul oamenilor şi poate că oamenii sunt certitudinile pe care le posedă.”

Anunțuri
19 comentarii leave one →
  1. Februarie 23, 2010 1:32 pm

    Damn you, Peixoto!

  2. Februarie 23, 2010 1:35 pm

    El mundo acabó. Y no quedó nada. Ni las certezas. Ni las sombras. Ni las cenizas. Ni los gestos. Ni las palabras. Ni el amor. Ni el fuego. Ni el cielo. Ni los caminos. Ni el pasado. Ni las ideas. Ni el humo. El mundo acabó. Y no quedó nada. Ninguna sonrisa. Ningún pensamiento. Ninguna esperanza. Ningún consuelo. Ninguna mirada

  3. Februarie 23, 2010 1:47 pm

    înainte să mă însor, oamenii de pe stradă o strigau târfă. hei, ce mai faci, târfă? o strigau curvă. ce mai face curva? după ce m-am însurat, au încetat să o mai strige târfă sau curvă. ce mai face soţia ta? şi se gândeau târfa, curva. ne-am căsătorit şi nevasta mea n-a mai plecat niciodată de pe munte. nu-i cunosc zâmbetul, mi l-am închipuit de atâtea ori şi de atât de mult timp mi-am pierdut speranţa să-l mai văd. nu-i cunosc atingerea mâinilor, poate e moale, poate e aspră, dar mi-am închipuit-o de atâtea ori! nu-i cunosc bucurie, oricât ar fi de ascunsă, de scurtă, şi de-atâta timp mi-am pierdut speranţa s-o mai văd.

    • Februarie 23, 2010 1:52 pm

      oamenii fără minte care vorbesc vorbesc vorbesc şi oamenii fără minte care îi ascultă.

      • Februarie 23, 2010 1:54 pm

        Poate că cerul e o mare imensă de apă dulce şi poate că noi nu umblăm pe sub cer, ci deasupra lui

  4. Februarie 23, 2010 2:08 pm

    bai, cat de tare scrii! as citi cinci sute de pagini scrise de degetele alea ale tale pline de bacterii.

    • Februarie 24, 2010 12:36 am

      :) peste peste peste tot am bacterii, dar suspectez că degetele ar fi cele mai murdare, că umblă aiurea şi nu se dau în lături de la nimic. :)

  5. Februarie 23, 2010 2:50 pm

    f misto, pe isterie. nu-mi place titlul. dar f misto restul, am simtit si eu genul ala de incremenire perpetua in metrou, rinse and repeat. still loving this place.

  6. moniponi permalink
    Februarie 23, 2010 4:22 pm

    ce intens e când mergi tu cu metroul. și sexy :) și trist. dar frumos.
    :)

  7. Februarie 23, 2010 6:20 pm

    inchides-ar si sa nu mai auzim de ieli, in becii becilor, aaaamiiiiin.

    la vache bleu

  8. Utopian permalink
    Februarie 24, 2010 9:07 am

    Citatul cu lumina dinauntrul oamenilor m-a fãcut sã-mi amintesc un alt citat pe care n-o sã-l citez pentru cã nu stiu cine l-a citat si unde l-a zis, si, prin urmare, unde l-am citit eu, dar oricum, ideea principala era ca desi toata lumea considerã cã viteza luminii este cea mai mare din univers, oriunde ar merge lumina, din pacate va observa mereu cã întunericul a ajuns înaintea ei.

  9. Kyoteea permalink
    Februarie 24, 2010 8:51 pm

    da’ cum ar fi sa se deschida usile si cei dinafara sa se napusteasca asupra celor dinauntru cu pofta, cu mare pofta si sa se umezeasca toti, dupa care sa se imperecheze cine vrea cu cine vrea si tot asa pana cineva ar apasa intre doua fuck, yeah-uri butonul ala rosu si ar opri mecanicii in statia imediat urmatoare dar inainte de asta ar opri de control sa intrebe ce e-n neregula si ar auzi un muget asiduu de placere?:)))))

  10. Martie 1, 2010 8:05 pm

    foaaaarte fain :) uneori astfel de fantezii mi se par inevitabile in metrou.
    cateodata raman blocata intre statii, imi imaginez cele o infinatate de puncte dintre 2 capete, sau ma plimb o zi intreaga in cerc, cateodata o iau (adica luam cu totii) cu metroul pe peron si iesim la suprafata, o luam si prin dambovita, cateodata ajungem la centrul pamantului, alteori ajung in new york, alteori pe luna, unde si raman. :)

  11. Martie 4, 2010 9:57 am

    Foarte misto … eu personal evit sa stau pe scaun cand merg cu metroul tocmai din cauza acestor fantezii … ma fura peisajul asa tare ca uit sa cobor. Mi s-a intamplat de mai multe ori. :)))

  12. Martie 15, 2010 1:46 am

    … si se deschid simturile

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: