Atenţie, se închid inimile.

Dar ia să nu mai vină niciodată Piaţa Victoriei, uşile astea să nu se mai deschidă niciodată. Să nu mai aud vreodată atenţie se deschid uşile, să îmi legăn piciorul în ciorap roşu în sus şi în jos în sus şi în jos pentru totdeauna. Să îmi închipui că îl ling pe gură infinit pe băiatul blond din faţa mea în timp ce mă gândesc la altcineva de o mie de ori să îi conturez buzele cu limba şi de o mie de ori să nu mă pot gândi la el. Să mă simt udă între picioare pentru restul eternităţii nu poate fi prea confortabil mă gândesc dar confortul e ultimul lucru de care am nevoie.

Ia să nu se mai deschidă niciodată uşile astea de metal, să nu mai coboare întâi pasagerii dinăuntru şi apoi să urce cei dinafară. Să îmi plimb veşnic degetele pe pulpe şi să simt exact locurile în care am fost atinsă ultima oară când trec peste ele să mă înţepe buricele degetelor să mă usture pielea ah, să zic, aici era, şi aici.

Să îmi ling degetul de un milion de ori ca să întorc pagina de un milion de ori să mă gândesc aoleu nu trebuia să bagi în gură degetul ăla plin de bacterii şi apoi de încă un milion proastă eşti cine ţi-a băgat astea în cap bacterii sunt peste tot dacă e să mori mori şi gata moartea să-ţi fie ultima grijă.

Să nu mai întorc pagina niciodată să îmi curgă încontinuu aceleaşi lacrimi pe obraz să citesc mereu şi mereu şi mereu aceeaşi frază: „poate că e o lumină înlăuntrul oamenilor, poate e limpezime, poate că oamenii nu sunt făcuţi din întuneric, poate că certitudinile sunt o adiere înlăuntrul oamenilor şi poate că oamenii sunt certitudinile pe care le posedă.”