Skip to content

Ura care nu există

Ianuarie 19, 2010

Nu te urăsc, cum să te urăsc? Nu mă pricep la d-astea. Cred că nu am urât decât două fiinţe până acum. Să-mi doresc din tot sufletul să moară, adică.

Unul era băiatul ăla blond cel mai rău de la bloc, care mă tortura zilnic. Mă alerga, mă prăvălea în pietriş de îmi zdreleam genunchii, se prefăcea că mă fute şi mă scuipa pe faţă. Iar eu strângeam din dinţi de fiecare dată nu plânge proasto nu plânge o să se bucure dublu nu-i arăta că-ţi pasă eşti de fier eşti de oţel. Şi nu-i spune lu’ tati niciodată să nu-i spui lu’ tati tu te descurci singură tu nu eşti din asta care se plânge la părinţi. Dar i-a spus soră-ta până la urmă şi tati s-a dus să-l omoare dar nu l-a omorât şi atunci chiar ţi-a venit să plângi. Nu merit nici măcar atât? Să omori un om pentru mine?

Şi după ce trebuia să moară şi n-a murit, mi-a trecut brusc ura. Am început să-l compătimesc pe băiatul blond şi rău. Pentru că mă iubeşte şi nu poate să se exprime altfel. Sau mă urăşte şi nu poate să se exprime altfel.

Şi am mai urât-o pe profa aia de franceză care l-a făcut pe tati să-şi dorească să nu exist. Aş fi vrut să moară m-am bucurat că are cancer şi n-a murit nici ea şi mi-a trecut ura după ce i-am spart geamul cu piatra în noaptea aia când eram beată şi fericită şi am fugit alergând şi râzând în hohote. Am râs şi am râs şi am râs până când am început să simt milă şi pentru ea. Ţi-e milă de cei ce-ţi fac rău eşti de fier eşti de oţel.

Dar pe tine nu te-am urât niciodată. N-am vrut să mori, am vrut doar să te distrug în bătaie, să-ţi sparg faţa aia în mii de bucăţi, să te lovesc cu picioarele în burtă şi să-ţi strivesc degetele de la mâini cu bocancii şi să te scuip pe faţă cum mă scuipa băiatul blond. Şi apoi mi s-a făcut milă de tine pentru că sunt de fier sunt de oţel.

foto:  Cristian Crisbăşan

Anunțuri
20 comentarii leave one →
  1. Ianuarie 19, 2010 10:51 am

    Și ar fi și urât să’i urăști tocmai pe cei care te fac de fier de oțel, tare ca piatra, iute ca săgeata..

  2. Ianuarie 19, 2010 2:22 pm

    eu cel mai mult ma bucur ca Lucia nu stie sa patineze, nu ca nu stie sa urasca! Vb ffffff serios chiar!

  3. Ianuarie 19, 2010 3:05 pm

    La multi ani …asa cu mare intarziere , sper sa se mai puna , sa se mai accepte …

    Cat despre postare … iti sta bine asa agresiva :) O faci din placere nu din ura :)

  4. cristian permalink
    Ianuarie 19, 2010 3:38 pm

    foarte fain :)

  5. Sebi permalink
    Ianuarie 20, 2010 3:06 am

    Bun de tot!

  6. Ianuarie 20, 2010 9:07 am

    Frumos articolul si frumoasa revelatia.

  7. kaos permalink
    Ianuarie 20, 2010 1:41 pm

    http://kaosmoon.blogspot.com

  8. Ianuarie 20, 2010 2:39 pm

    oh, mi-ai luat postul din degete. nu-i bai, vine :)) dar despre ura aproape adevarata. aproape.

  9. Ianuarie 21, 2010 7:39 pm

    eu l-am urât pe baiatul care vindea casete în faţa blocului, pentru că’mi spunea mereu salut, ce faci?!!, dar mă întreba aşa de tare şi era aşa de drăguţ, l-am urât şi n-am ştiut ce să-i zic aproape un an de zile (credea că sunt surdă).
    şi pe profa de desen din generală care îmi dădea mereu 8 şi la ceilalţi 10, chiar şi pe aceleaşi desenele ale mele, pe care le împrumutam cu mare drag (dar fără spor) să mai fie şi altcineva patetic la desen :D

    dacă tot veni vorba, ştii cum se dezactivează pe wordpress idioţeniile de smileyface-uri? parcă că era pe un comment în vară, dar nu-l găsesc :)

  10. Betty Boop permalink
    Ianuarie 21, 2010 9:22 pm

    oanaa, tu nu stii sa urasti, mai. ramai printre inimioare, pretty please ;;)

  11. Ianuarie 22, 2010 10:41 am

    <3

  12. Ianuarie 23, 2010 6:48 am

    bravoo oana, esti isteata! ..

  13. Utopian permalink
    Ianuarie 23, 2010 9:34 am

    Eu am avut o revelatie acum cateva zile… vroiam sa scriu un blog despre milã, pe care o sa-l scriu pana la urma, la un moment dat…

    Ma gandeam ca mi-e mila de mama, ca nu prea iese din casa… Si dupa aia mi-am dat seama ca mie mi se pare foarte gresit sa-mi fie mila de mama… Pentru ca, dupa parerea mea, mila nu e un sentiment demn… sau nu stiu… Am ajuns la concluzia ca dupa parerea mea, de cum ajunge sa-ti fie mila de cineva, ala ajunge undeva la o treaptã sub tine, devenind ãla ,,demn de milã”, si nu vreau ca mama sã fie demnã de milã…

    Si de la chestia asta am ajuns la a ma gandi:”Atunci pentru cine e ok sa simt milã?”, pentru ca nu mi se pare ok, de exemplu, sa-mi fie mila nici de un boschetar, pentru ca nu vreau sa-l fac inferior mie prin simplul fapt ca mi-e mila de el…

    Ei, si traiam in drama asta de vreo sãptãmânã… Credeam cã tocmai descoperisem cã mila e cel mai nefolositor si naspa sentiment din lume… Pânã am citit blogul ãsta, si i-am gãsit o nouã utilitate milei… M-ai facut sa-mi dau seama ca uneori ajuta sa-ti fie milã de cineva si astfel sa-l faci pe respectivul sã fie undeva sub tine:D

    • Ianuarie 24, 2010 1:31 pm

      yep, smart kiddo. :) ma bucur ca i-am gasit o utilitate pentru tine. e cam ca in dogville, you know. sindromul martirului arogant, de care sufar si eu. :)

  14. Aprilie 16, 2010 10:30 pm

    asta e unul din cele mai bune

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: